Sfârșitul unei povești necitite

Sau, pentru alții, ziua absolvirii ^_^

Obligată fiind să stau aproape 2 ore în picioare, în lumina reflectoarelor, în fața unui public necunoscut, mi-am dat seama că și mai necunoscută mi-e mulțimea din spate, colegii, pe care acum 1391 zile eram așa emoționată să îi întâlnesc încât i-am confundat cu cei de anul II * , și de care azi abia așteptam să scap.  (*ca să știi și tu despre ce vorbesc, în anul I, în prima zi de școală, mi-am citit greșit orarul și în loc să merg la seminar cu grupa mea, am așteptat în fața sălii unde aveau curs cei de anul II, noroc că n-a venit proful, au plecat toți și mai verificând odată tabelul ăla labirintic, am prins măcar al doilea seminar, de data asta, în  rolul cuvenit, de bobocel :)))

După IV ani de Poli, o constantă a rămas, eu, și lipsa mea de apartenență. Am avut timp la acest eveniment deosebit, bla bla…. Să observ, să îi „văd” cu adevărat, pentru prima dată pe cei care au jucat în copitolul ăsta în care eu, se pare că am făcut figurație.

Trebuie să recunosc, karma is a bitch. De ce? Pentru că a reușit să mă facă să regret că nu mi-am “petrecut” facultatea, așa cum ne ura la începuturile noastre stinghere, decanul facultății.

Și uite așa, aceste 2 ore de chin se transformă în 2 ore revelatoare, urmate de o noapte albă de reflecție și regret. O să îmi pun în aceste rânduri singurii picuri de bucurie care n-au fost întinați de sentimentul că am pierdut atât de multe în 4 ani. Deci da, mă bucur că sunteți oameni faini :d

Am plecat de acasă cu inima plină de bucurie că o să îmi văd cei mai dragi oameni din suflet pe scenă, absolvenți, ingineri, că o să fac o aroganță tipică mie și n-o să particip la propria-mi absolvire, o să mă întorc acasă și o să fie o zi average dar fericită. Ce s-a întâmplat în realitate? Am pierdut aproape toată festivitatea celeilalte specializări căutându-mi prietena pe scenă, care din ultimele rânduri era doar o față minusculă sub o tocă la fel ca celelalte 50 din jur.

După delirul tipic și discursuri emoționante, lumea pleacă. Mă regăsesc singură în sală privind scena în gol. Vreau să mă ridic să plec, urma festivitatea mea și oricât părea de neimportantă, nu eram pregătită să particip…singură, când, lăsând realitatea să mă cuprindă, aud în boxe:

“When you’re low
And your knees can’t rise
You feel helpless
And you’re looking to the sky
….
You know you can call on me
When you need somebody
You know you can call on me
When you can’t stop the tears from falling down…”

(Starley – Call on me)

Un minut mai târziu îmi sună telefonul: prietena mea încurajându-mă să urc pe scenă. Normal că mi-au dat lacrimile, normal că am început să realizez grandoarea momentului ce urma, emoțiile și…singurătatea.

Deși toți se comportau ca și cum eram din același tablou, eu mă simțeam o impostoare, toca aia, nu mi se cuvenea, cu atât mai puțin cu șnurul pe dreapta…#absolvent.  Am acceptat până la urmă să las lucrurile să curgă. Și uite așa revenim la momentul în care privesc tot acest public necunoscut, din primul rând de pe scenă și încep cu adevărat să-i văd. Primul care mi-a atras atenția a fost “maestrul de ceremonii”, aka prezentatorul. Constat cu stupoare că mi-a fost coleg în tot acest timp, că nu știu cum-l îl cheamă și dacă-l mai întâlnisem până atunci, dar îl văd acum, într-o lumină nouă și poate pentru prima dată cea reală, un om popular, matur și sincer, cu minunate calități oratorice ca și cum rolul de speaker ar fi fost croit special pentru el.  Cu un discurs însuflețit lipsit de pată și surprize în mânecă la orice pas. Mulțumesc necunoscutule pentru jurământul pe care ne-ai pus să-l rostim, caterincă sau nu, încep să-i simt importanța și sacralitatea pe care a dat-o momentului…

Resimt și acum felicitările sincere pe care nu mă așteptam să le primesc de la profu’ de licență și care m-au făcut să par și mai stângace la restul de câțiva pași pe care a trebuit să-i fac pe scenă. Încă sunt uimită cum discursul aruncat pe-o foaie și citit robotic a unei profe pe care n-am suportat-o, m-a făcut să plâng. Cum 70 de oameni am aplaudat sincer și cu patos la profii care le-au fost dragi și cu și mai multă considerație la căpcăunii cu cei mai mulți restanțieri. Da mă, pe voi vă iubim mai mult, că ne-ați unit mai sincer.

Da mamă, știu că nu te-am lăsat să vii, pentru că nu simțeam că am ceva de sărbătorit. Ți-am zis că nu-i un moment de bucurie, că viața mea e un haos și că nu știu ce urmează, că-s pierdută și că abia aștept să se termine. Da cum toată viață o să avem momente de „copii mici și proști”, așa mi-am dat seama abia atunci, când toți se îmbrățișau și se felicitau, cât de mult aveam nevoie de tine…să fii acolo, în public, să te văd, să plângi cu mine, să cobor de pe scenă și să mă strângi tare de tot în brațe, chiar dacă nu ți-am dat prea multe motive să fii mândră.

Și uite așa, scriu aceste rânduri, etichetate  “drama unui absolvent cu restanțe”,  constat cu stupoare  că restanța cea  mai nașpa  o am la examenul vieții.   Poate  povestea  am citit-o printre rânduri, dar, cum spunea Sebestyen, “permiteți-vă să greșiți”, sper  că am  învățat ceva, sper că într-o zi o să fiu și eu „domnișoara inginer”, dar mai presus de toate, sper să încep să-i “vad” pe oameni înainte să fie prea târziu.

O să fiu mereu The Wrong Alice, dar lipsa asta de apartenență îmi oferă un rol privilegiat, acela de observator obiectiv, și între răsărit și apus am ocazia să caut în toți cei din jur, partea bună și să-mi hrănesc…speranța.

Mai lăsă-mă odată să greșesc, să nu trăiesc degeaba :d

 

Blog la WordPress.com.

SUS ↑